„Soarele încă strălucește“. Ești upstander sau bystander?

Fascismul care înflorește în America a primit o lovitură puternică săptămâna trecută, iar oamenii din Minneapolis (aici ai piesa scrisă, înregistrată și lansată în trei zile de The Boss) au demonstrat încă o dată că nu trebuie să faci sacrificii prea mari pentru a determina răul să se retragă. E suficient să apari. Când suficient de mulți oameni apar, nu mai contează nici puterea, nici armele, nici autoritatea, nici ordinele unui președinte nebun.

Cetățenii, pentru că sunt educați peste tot în lume greșit, nu înțeleg de multe ori câtă forță pot avea împreună. Nu doar cel mai despotic regim, ci și cea mai mare corporație poate fi pusă la pământ în doar câteva zile, dacă suficient de mulți oameni aleg să nu mai aibă de-a face cu ceea ce oferă corporația respectivă. De-aia și politicienii, dar și bogații lumii care la Davos cer să fie taxați, iar în secret sau chiar pe față finanțează regimuri iliberale care le promit dereglementare totală și distrugerea Europei, trebuie să înțeleagă că dacă scopul nu este bunăstare pentru cât mai mulți atunci jocul trebuie refăcut. Cu orice risc, cu orice preț. Nu neapărat pentru noi, cei de acum, cât mai ales pentru cei care vin.

Bystanders și upstanders

Am povestit marți, pe 27 ianuarie, la emisiune, despre cum istoricii au împărțit în cinci categorii populația Germaniei după instalarea nazismului. Între autorii răului, nu mai mult de 3% dintre cetățeni, și salvatorii și rezistența, cei care s-au opus pe față regimului și au riscat totul, și ei foarte puțini, istoricii au pus două categorii pe care le-au numit bystanders și upstanders.

Adică spectatorii pasivi și cei activi. Ei bine, 90% dintre nemți au fost atunci spectatori pasivi. Știau ce se întâmplă, vedeau ce se întâmplă, dar nu făceau nimic pentru a opri răul. Când la o masă stau un nazist și alți nouă oameni care n-au nicio problemă cu asta, ne uităm la o masă la care stau zece naziști.

Este incredibil cum destui oameni cu carte, intelectuali, se pun în slujba extremismului. Citeam zilele astea că de fapt AUR e de stânga. E amuzant să vezi cum își contorsionează unii sinapsele pentru a arăta că albul e negru. De fapt, ăsta e noul sport național, de la politicienii care ne spun că ne e bine până la jurnaliști și influencerii care încearcă să ne convingă că sancționarea derapajelor de la democrație este atac la siguranța națională. Și că finanțarea presei trebuie făcută de stat, prin partide, nu de cetățeni, prin direcționarea voluntară, asumată, semnată la ANAF. Uau!

După ce am citit câteva zile tot ce-am prins despre operațiunea Épuration Sauvage, din Franța eliberată de forțele aliate (am aflat despre asta din Barmanul de la Ritz, recomand, e de găsit și la Biblioteca Nației), am mai găsit zilele astea două povești din Germania nazistă, din care putem înțelege atât puterea lui împreună, cât și cum ne raportăm ca persoane la suferința celorlalți.

Fără arme, fără bani, fără mulțimi. Rezistență prin cuvinte bine scrise

Apropo de salvatori și de cei care se opun asumându-și toate riscurile, mișcarea Die Weiße Rose, adică Trandafirul alb, a fost una dintre cele mai curajoase și disperat de lucide forme de rezistență intelectuală împotriva regimului nazist din Germania, în plin război. Fără arme, fără bani, fără mulțimi. Rezistență prin cuvinte scrise. Bine scrise. Mai mulți studenți, Sophie și Hans Scholl, Alexander Schmorell, Willi Graf, Christoph Probst, cărora li s-a alăturat profesorul de filosofie Kurt Huber, au redactat și distribuit șase manifeste tipărite clandestin.

Ușor de ghicit despre ce era vorba. Crimele regimului nazist, exterminarea evreilor, plus chemare la rezistență morală, nu la violență. Erau invocate conștiința creștină, responsabilitatea individuală, filosofia clasică. „Un stat care face din crimă o lege distruge însăși demnitatea umană.“ Și altele asemenea. Pe 18 februarie 1943, Sophie și Hans Scholl au lăsat un teanc de manifeste în atriul universității din München. Sophie, într-un gest aproape simbolic, a aruncat ultimele foi de la balcon. Un portar fidel regimului a văzut, a raportat. S-au făcut arestări, apoi o glumă de proces de câteva ore i-a trimis la moarte. Ghilotină. Sophie avea 21 de ani. Ultimele ei cuvinte: „Soarele încă strălucește“.

În lunile următoare, aproape toți membrii White Rose au fost executați.

Așadar, se știa, se putea spune nu, tăcerea a fost o alegere. Și ce-a făcut, domne, a fost ucisă, ar spune cei mai mulți. Da, fiecare trebuie să decidă ce fel de om este. Suspendăm moralitatea în fața fricii? Ce faci când știi?

At the Heart of the White Rose

Nu am găsit cărți traduse în limba română, dar mi-am cumpărat de pe Amazon cartea asta, At the Heart of the White Rose, de care m-am și apucat, și am văzut aseară, până târziu, filmul Sophie Scholl, The Final Days. E pe Youtube. Impresionant e puțin spus.

A doua întâmplare este despre acei „upstanders“ de care avem atâta nevoie. Oameni pe care i-am văzut zilele trecute în Statele Unite, pe străzile din Minneapolis (cea mai tare glumă despre asta a lansat-o Colbert, care a spus că nu vrei să vină Springsteen să facă un cântec despre străzile tale). Sau cei pe care colegii mei de la Cafeneaua Nației din București îi văd zilnic protestând într-un țarc în fața Ambasadei Iranului și cărora Marius le-a dus astăzi cafea și ceai.

În Berlinul anului 1943 mai existau câteva mii de evrei care nu fuseseră deportați. În general, bărbați evrei căsătoriți cu femei „ariene“. Regimul îi tolera. Până când a decis să nu-i mai tolereze. În februarie 1943, după înfrângerea de la Stalingrad, a avut loc Fabrikaktion, curățarea Berlinului de evrei. Așa că 2.000 de bărbați evrei nu s-au mai întors într-o seară acasă. Fuseseră închiși într-o clădire a comunității evreiești de pe Rosenstraße 2-4, în Berlin. Soțiile lor au aflat și au mers acolo.

Timp de o săptămână, între 27 februarie și 6 martie 1943, din ce în ce mai multe femei s-au adunat în fața clădirii, refuzând să plece. Au fost amenințate, dispersate temporar, dar au revenit. Și au stat acolo. Până când regimul a cedat, până când răul, arătat atât de clar, a dat înapoi. Bărbații au fost eliberați, chiar și cei care erau în drum spre Auschwitz. Sigur, e vorba și de context, regimul era foarte fragil după Stalingrad și nu putea să riște ca o astfel de scânteie să aprindă proteste în toată Germania.

Avem, așadar, pe de o parte, la White Rose, curajul conștiinței, de-aia e nevoie ca oamenii educați să dea dovadă de responsabilitate, nu să sară precum șobolanii în barca extremismului, iar la Rosenstraße, forța conexiunii umane.

Dictaturile astea, cele existente sau cele pe cale să se instaleze, nu au nevoie doar de frica oamenilor. Asta e destul de ușor de instalat, pentru că acționează un instinct: caută adăpost. Extremismul, răul au nevoie ca oamenii să rămână singuri. Să nu acționeze împreună. La asta a fost atât de bun comunismul ceaușist. Și iată ce urme a lăsat, cât de mulți oameni pică în plasa unor dezaxați care le spun, în bulele lor, orice vor să audă.

Ce se întâmplă într-o țară în care presa independentă dispare?

Pe-aici pe la noi, tupeul PSD nu are limite, după cum am explicat și în emisiunea de joi. 

Ordinul dat de pesediști lacheilor e limpede și arată că acest partid nu s-a schimbat deloc și nici nu vrea. Rămâne fieful infractorilor care-și propun, de la Iliescu și Năstase încoace, un singur lucru: să fie statul, pentru a putea fi mai presus de lege și scurge cât mai mulți bani către grupurile infracționale care controlează partidul.

Atacul asupra presei independente e amuzant, pentru că trebuie să-ți curgă din gură ca să crezi că albul e negru, dar e și de real ajutor. Formularele 230 sunt completate de oamenii care văd ce joc fac trompetele PSD. În luna ianuarie, 1.318 cetățeni completaseră formularul 230 pentru Starea Nației. Mai mulți decât în aceeași perioadă a anului trecut. Și mulți dintre cei peste 10.000 au completat anul trecut pentru doi ani. Ce se întâmplă într-o țară în care presa independentă dispare? Păi, vedem foarte bine în Ungaria. Și am trăit vremurile astea și în perioada 2000-2004, când același PSD te închidea folosind Garda Financiară dacă nu te putea cumpăra.

Ce face PSD, care se duce din ce în ce mai mult către extrema dreaptă, în încercarea disperată de a rămâne în viață, este să-l copieze acum pe Trump. Tăierea programului USAID de către imbecilul planetei (știți că niște viermuși care își spun jurnaliști fac liste cu cei care îl înjură pe Trump și trimit la Ambasada SUA?) a distrus nu presa, ea s-a repliat și chiar s-a apropiat mai mult de oameni, ci organizații esențiale pentru categorii importante de oameni vulnerabili. Așa arată nazismul.

Ce-i deranjează pe acești oameni și pe slugoii lor? Simplu. Că există și alte opinii, diferite de cele pe care vor ei să le impună. Asta le oferă cetățenilor perspectivă, context și posibilitatea de a lua decizii în cunoștință de cauză.

De la binomul SRI-DNA, la binomul magistrați-partide

Care este, și mai aplicat, azi, problema? Justiția. Și e de înțeles atitudinea politicienilor și a presei și trompetelor finanțate de partide. Protejează un mod de lucru în Justiție. Mod de lucru care i-a scăpat în ultimul deceniu pe cei mai mulți dintre politicieni și afaceriști cu statul de dosare. A fost perioada SRI-DNA un dezastru pentru democrația noastră? A fost, nu există dubii aici. Doar că s-a ajuns acum în extrema cealaltă. De la dreptate cu serviciile și arestați-i pe toți, că oricum sunt hoți, știe toată lumea, nu contează dacă avem sau nu probe, am ajuns la scăpați-i pe toți, că e mai bine așa pentru toată lumea.

De la binomul SRI-DNA, am ajuns la binomul magistrați-partide, unde partidele au acordat și permis acordarea de beneficii financiare inadmisibile în justiție, iar magistrații și-au luat angajamentul că nu se va ajunge la condamnări pentru oamenii importanți. Și asta arată nu doar investigația Recorder și multe altele apărute în ultimii ani, ci toate sentințele în dosarele importante din ultimul deceniu.

Întrebarea este: putem să ajungem, după aceste două extreme care au făcut atât de mult rău democrației, la un mod normal de funcționare a justiției, permițându-i și obligând-o să funcționeze independent, în liniile trasate de Constituție și de legile care o reglementează? Asta e, acum, marea provocare a din ce în ce mai fragilei noastre democrații. Vom discuta în continuare subiectul la Starea Nației, desigur.