Pledoarie pentru învinși

Dialogul Necesar. Despre celălalt și rostul de a nu-l pierde

Seria de gafe strategice și erori electorale făcute de George Simion în campanie (fuga de dezbateri, damnarea bugetarilor – nu că n-ar fi avut dreptate în anumite privințe –, declarațiile legate de cacealmaua locuințelor cu 35.000 de euro, distribuirea scrisorilor electorale, interviul catastrofal în franceză, comunicarea constant agresivă, etc.) mi-a adus aminte de faimoasa perlă, mostră de umor involuntar, emisă de Hagi, atunci când a declarat că, citez: “Am făcut totul în detrimentul echipei naționale.”

Ei bine, și Simion (prin gafele enumerate mai sus, plus multe altele) a făcut și el, aidoma regelui nepereche, absolut totul în detrimentul propriului interes politic. Narcotizat de scorul primului tur, a crezut – falacios – că planul ăsta al autosuficienței și aroganței va funcționa.

N-a funcționat.
Dar despre pericolul ideologic numit Simion (de care încă nu am scăpat pe de-a întregul) o să scriu, poate, altădată. Astăzi m-am gândit să formulez aici, cumva în răspăr cu victoria legitimă, autentică, o pledoarie pentru învinși.

Despre a privi din unghiul celuilalt

Lecția fundamentală a eticii – în fond, a cunoașterii – este să te pui, pe cât cu putință, și în locul celuilalt. Numai așa poți avea, în chip analitic, cum ar spune Gavrileasca, another point of view.

Personal, consider că valul suveranist, cu discursul și faptele lui antisistem, cu narațiunea intens clamată a statului paralel, a adus și lucruri fundamental bune. Aș vrea să le trec aici în revistă, la capătul unui exercițiu de luciditate care vizează, obiectiv, întregul. M-am gândit că, în beția succesului, s-ar putea să le uităm. Sau, mai grav, să nu le fi conștientizat niciodată.

Ce a adus valul suveranist bun? Mai mult decât am vrea să admitem

Într-un sistem politic anesteziat de tehnocrație și PR steril, AUR & comp. au readus emoția brută a implicării politice. Mesajul lor, deși simplist, a vorbit despre abandon, despre „România uitată”, despre furia legitimă a celor care nu mai au cu cine discuta.

Retorica anti-sistem, chiar dacă uneori exagerată, a pus totuși presiune pe vechea clasă politică. Într-o societate în care „elita” e adesea percepută ca ruptă de realitate, suveraniștii au propus o altă tipologie de lider: mai aproape de cetățean, de discurs direct, de teren.

De bună seamă, asta nu înseamnă că e vorba de lideri valoroși în sens profund, dar a creat o ruptură simbolică între „noi” și „ei”, o ruptură care obligă și azi restul partidelor să-și regândească modul în care comunică.

Paradoxal, valul suveranist a avut și un efect pozitiv asupra segmentelor progresiste, liberale sau moderate: a produs un reflex de autoeducare, de ieșire din confort, de mobilizare intelectuală și civică. A forțat societatea să-și pună întrebări grele:

Ce înseamnă democrație?
Câtă libertate poate însemna haos?
Unde se termină patriotismul și începe xenofobia?

Participarea – cel mai concret câștig democratic

Subiecte precum suveranitatea economică, dependența energetică, identitatea națională, statul paralel, sărăcia rurală, migrația forței de muncă – au fost ignorate ani de zile de partidele tradiționale. AUR a forțat reintroducerea lor în dezbaterea publică.

Chiar dacă soluțiile propuse sunt discutabile, simplul fapt că au readus probleme reale în spațiul civic e un câștig.

Valul suveranist nu trebuie privit doar ca o patologie, ci și ca un simptom social. Și, ca orice simptom, poate fi semn de criză, dar și de vindecare posibilă. Poate fi toxic în discurs, dar vindecător prin întrebările pe care le pune. Poate fi periculos în excese, dar util ca forță de reechilibrare democratică.

Numai existența acestui val – și mobilizarea la vot pe care a produs-o – reprezintă, în sine, un câștig democratic concret.

Cifrele sunt clare:
🔸 Una dintre cele mai ridicate prezențe din ultimele decenii în țară;
🔸 Record absolut în diaspora – 1,64 milioane de voturi exprimate.

Despre ura dintre noi

Spun toate lucrurile astea taman din motivul de a nu judeca cu superficialitate, în termeni maniheiști și umorali, fenomenul pe care tocmai l-am trăit.

În timpul campaniei prezidențiale, România a fost traversată nu doar de lozinci și programe, ci și de o fisură adâncă între oameni care altfel poate s-ar fi salutat pe stradă. Pe rețelele sociale, românii s-au transformat în tribunale ambulante, într-un cor al certurilor de o zi și al urii care arde repede, dar lasă în urmă cenușă rece.

S-a văzut, poate mai clar ca niciodată, cât de fragilă e solidaritatea noastră atunci când educația lipsește și în locul argumentului rămâne doar impulsul, ocara, suduiala, vindicativul.

Ne-am înjurat în loc să ne întrebăm. Ne-am exclus, în loc să ne ascultăm.

Poate tocmai de aceea avem nevoie de Biblioteca Nației – pentru a repune în circulație nu doar cărțile, ci răbdarea, tonul civil, exercițiul dialogului și capacitatea de a relaționa dincolo de ziduri.

Refuzul disprețului

Personal, de-a lungul campaniei m-am ferit să ostracizez discursurile auriste, naționaliste, sau să blamez simplificând abuziv autorii lor. Unii dintre suveraniști îmi sunt prieteni și pot să depun mărturie că nu sunt – nici pe departe – privați de interioritate, de cultură, de simț civic.

Nu sunt nici pleavă, și nici – cu atât mai puțin – dușmanii democrației, așa cum i-ar eticheta pripit un ochi grăbit sau un spirit exasperat de revolta lor.

Sunt oameni care caută, uneori dureros, un rost, o direcție, o formă de apartenență într-un prezent care i-a dezrădăcinat.

Refuzul lor e visceral, da – dar nu lipsit de o logică a rănilor adunate.

În spatele furiei lor nu e întotdeauna ignoranță, ci o memorie a abandonului: sate uitate, spitale închise, școli ruinate, părinți plecați, copii crescuți cu ecoul dorului în telefon.

Cei care aleg vocea suveranistă o fac adesea nu pentru ce propune ea, ci pentru ce promite că va spulbera.

Nu pot fi de acord cu excesele, cu intoleranța sau cu simplificările periculoase.
Dar nici nu-mi permit luxul disprețului.

Pentru că, înainte de a fi un vot, fiecare dintre ei e o biografie. O durere. O foame de sens.
Și poate că primul pas spre vindecare nu e confruntarea brutală, ci întrebarea sinceră:

De ce ai ajuns să crezi ceea ce crezi?

Asta nu înseamnă să-i aprob. Înseamnă doar că refuz să-i pierd.

 Epilog: O alegere firească, un drum deschis

În mijlocul acestor tensiuni și fisuri, România a ales – clar, legitim și, poate, mai firesc ca niciodată – direcția către Europa.

Prin votul pentru Nicușor Dan, milioane de oameni au spus că vor o țară cu capul limpede, cu reguli, cu echilibru. În sfârșit, un președinte care vine nu din sistem, ci dintr-o lungă încăpățânare civică.

Iliescu, Băsescu, Iohannis – toți au fost zoon politikon în sensul cel mai crud: adică, veritabile animale politice.

 Nicușor Dan poate fi primul președinte uman. Ce puțin până acum are toate datele care să-l califice pentru asta! 

La Biblioteca Nației, vom continua să discutăm toate aceste teme. Cu calm. Cu cărți. Cu oameni.
Pentru că, până la urmă, democrația e și o formă de lectură reciprocă la capătul căreia, ca într-o mare dragoste, nu se știe cine dă și cine primește! Importante să se întâmple!