Foame socială. Accelerare socială. Și încăpățânare civică

Săptămâna trecută am pornit cu motoarele turate la maximum activitatea la hubul nostru cultural. Vineri Emeric Imre a fost, ca de obicei, senzațional, pansament pentru suflet e puțin spus, iar sâmbătă dimineață am discutat în fața a peste o sută de oameni cu Emilia Șercan (povestesc imediat, textul era doar despre asta inițial). Apoi, am condus peste o sută de copii în sala de teatru, pentru spectacolul Cei trei purceluși, iar seara l-am așteptat pe Ulise. Care a venit și ne-a încântat cu un spectacol-concert impresionant, pe care cred că am greșit ținându-l în sala de cabaret, efectul ar fi fost mult mai mare în sala de teatru. Dar am cules reacții de la oameni, așa cum fac de obicei, a mișcat ceva în ei spectacolul.

Duminică dimineață, când am scris asta, sala de teatru era plină, 165 de copii au asistat la spectacolul O fetiță curajoasă. Vom face asta pentru copii, plus alte activități pentru care lucrăm deja la o nouă sală cu o capacitate mai mică, în fiecare sâmbătă și duminică, pentru că e mare nevoie. Ce viitor putem avea dacă nu-l construim, nu?

Seara a fost stand-up, cu Vio, Frânculescu și Alex Ștefănescu, sold out, așa cum a fost și Imre, de multă vreme. Da, locul crește frumos și din februarie, în afară de ziua de luni (dar și acolo sunt excepții, atunci când prindem artiști buni), nu există zi fără cel puțin un eveniment, sâmbăta și duminica vor fi chiar trei. Asta fără cursuri, workshopuri, lansări de carte, care se adaugă. Un an cu 400 de evenimente culturale și educative, asta ne propunem. Dar plecând de aici voiam să scriu despre importanța legăturilor sociale și rolul lor crucial nu doar pentru sănătatea mintală a fiecăruia dintre noi, ci și pentru salvarea democrației.

Legăturile sociale nu sunt „moft”, sunt biologie

Creierul are un sistem de homeostazie socială care ne împinge spre oameni la fel cum foamea ne împinge spre mâncare. Izolarea cronică, de care suferă cei mai mulți dintre oameni, culmea, în epoca asta a conectării totale, nu-i așa?, nu doar că ne stresează (cortizol, adrenalină), dar ne și „stinge” treptat dorința de conectare. Constat asta la oameni dragi, pe care încerc să-i urnesc, să-i fac să iasă. Din februarie, de pildă, ziua de marți va fi ziua jocurilor la hub. Pe mese vor fi jocuri, tot felul de provocări, iar seara, în fiecare seară de marți, vom avea un quiz show distractiv, la care tare curios sunt câți oameni vor participa. e nevoie de echipă formată din șase oameni, căutăm 18 echipe la fiecare ediție, vom anunța detaliile.

Ce trebuie să înțelegem este că singurătatea este o formă de foame socială alimentată de dopamină, dar nu neapărat ca plăcere, ci ca motor de căutare, susțin specialiștii, iar diferența introvert–extrovert ține mai puțin de „cât îți place lumea” și mai mult de cât de repede te saturi de interacțiune. Na, citim și învățăm, dacă vrem să construim ceva. Și aflăm că relațiile solide se construiesc pe două sincronizări: a corpului (respirație, ritm cardiac, experiențe comune) și a minții (empatie cognitivă), cu oxitocina pe post de „lipici”. Este motivul pentru care despărțirile dor atât de tare: nu se rupe doar o poveste, se rupe o reglare între două sisteme nervoase.

Raluca Matei, despre care veți mai auzi la noi, la Starea Sănătății în special, și la conferințele pe care urmează să le organizăm la teatru, este preocupată de impactul pe care arta îl are asupra vieților noastre. Și spune că este, într-un sens, o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, arta poate susține reglarea emoțională, conexiunea și sensul; pe de altă parte, poate contribui la suprasolicitare și risc pentru artiștii profesioniști și, în forme extreme, poate fi folosită ca instrument de control. Vom aborda subiectul la una dintre conferințele Starea Sănătății.

E important deci să acționăm. Să tratăm legăturile sociale așa cum tratăm celelalte aspecte care țin de un stil de viață sănătos. Degeaba mâncăm corect, ce-o mai însemna asta în ziua de azi, degeaba ne odihnim suficient, degeaba ne mișcăm, dacă suntem singuri. Legăturile sociale au baze neuronale, hormonale, fiziologice. Așa că pot fi înțelese și cultivate conștient. Doar că e nevoie de muncă. Pe care e greu să o depui când ești prea ocupat cu supraviețuirea. De-aia trebuie să facem, cei care putem, astfel încât să fie mult mai ușor de potolit foamea asta socială. Și asta ne propunem cu acest hub. Și sunt încântat să vă spun că lucrurile chiar se mișcă în direcția bună.

E, cultivarea acestui împreună e importantă nu doar pentru fiecare, ci și pentru noi toți, pentru siguranța noastră, pentru democrație, pentru libertate.

“Chiar atât de rău crezi că urmează să ne fie?”

La finalul întâlnirii de sâmbătă, de la Teatrul Nației, cu Emilia Șercan, în prezența a peste o sută de oameni, am recitit acel pasaj al pastorului Martin Niemoller, pe care l-am spus de mai multe ori și la Vocea Nației, și la Starea Nației. După întâlnire, printre copiii frumoși care invadaseră sala, pregătindu-se pentru spectacolul care urma să înceapă în mai puțin de jumătate de oră în teatru, o prietenă învățătoare a venit și m-a întrebat: chiar atât de rău crezi că urmează să ne fie? Și ea credea la fel, dar probabil voia să audă ceva mai optimist.

I-am alimentat temerile spunându-i că nu văd, la viteza cu care ne îndreptăm, cu lumea, către dezastru, cum am mai putea să-l evităm pentru ca apoi să începem să reconstruim. Că eu cred, și sper să mă înșel, că nu se mai pune problema de dacă, ci doar de când. Sigur, depinde și cu cine te compari.

Cu toată situația de la noi, n-aș face schimb de locuri cu un american

Așa cum n-aș face cu un rus, cu un palestinian, cu un iranian, un ucrainean și lista e destul de lungă. Din ce în ce mai lungă. De fapt, azi, lista celor cu care aș face schimb de locuri e foarte subțire. Cred că în puține locuri din lume mai există libertatea pe care o avem aici. Și sprijinul pe care, iată, îl poți obține de la oameni pentru a apăra democrația și a sancționa abuzul de putere. Au fost vremuri mult mai grele decât cele pe care le trăim acum. Sunt însă conștient că ascensiunea asta accelerată a autoritarismului va anula în curând toate regulile democrației. Pentru că, așa cum scriam și săptămâna trecută, e evident că trecem de la o lume în care cei puternici încălcau regulile și se simțeau obligați să explice de ce o fac, semn de respect față de reguli și față de oameni, la o lume în care regulile nu mai există pentru cei puternici.

Problema este că, odată cu viteza impusă de tehnologie, regulile dispar din reflexele noastre. Din felul în care ne mai așteptăm, sau nu, ca cineva să răspundă. Din felul în care mai credem, sau nu, că are sens să întrebi „de ce?”. De fapt, asta e deja mult. Citesc acum Alienare și accelerare, un eseu al lui Hartmut Rosa, care își propune să ne direcționeze către o teorie critică a modernității târzii și se întreabă ce înseamnă o viață bună și de ce nu avem una. Rosa vorbește despre accelerarea socială, pe care o descrie ca pe acea senzație permanentă că nu mai ajungem nicăieri, deși totul în jurul nostru e mai eficient, mai optimizat, mai rapid ca niciodată. Bref, în timp ce câștigăm timp pierdem de fapt viața.

Accelerarea tehnologică ne-a promis mai mult timp, dar ni l-a luat pe tot

Accelerarea tehnologică a venit cu promisiunea că ne va oferi mai mult timp. Paradoxal, ne-a luat din timp, ni l-a luat pe tot, e o luptă crâncenă care se dă pentru atenția noastră. Asta produce o accelerare a schimbărilor sociale. Normele, profesiile, valorile, relațiile se schimbă mai repede decât capacitatea noastră de adaptare. Iar asta apasă pedala de accelerație a vieților noastre până la podea. Cu cât societatea accelerează mai mult, cu atât noi avem senzația că rămânem și mai în urmă. Iar rezultatele le vedem, le simțim pe propria piele: oboseală cronică, anxietate, depresie, burnout. Ei bine, discutăm prea puțin despre ceea ce ne obligă să facem mediul în care suntem nevoiți să trăim. E o formă de constrângere invizibilă, pe care o simțim cu toții. Sigur, la o vedere superficială, nu te obligă nimeni să alergi. Doar că, dacă nu o faci, pierzi. Rămâi în urmă. Și apoi ești arătat cu degetul, pentru că a fost alegerea ta să rămâi în urmă. A fost alegerea ta să te oprești din alergare.

Când tăcerea devine majoritară, nu mai e nevoie de forță

Problema cu accelerarea asta e că ne transformă cu totul în niște lighioane care au din ce în ce mai puține puncte cu umanitatea. Unii devin violenți, alții apatici. Gândirea critică nu mai contează, rezistența pare doar o pierdere de timp. Și văd asta în comentariile pe care le postează oamenii la emisiune (sunt singurele pe care le citesc, a doua zi după emisiune). Constat că abuzul s-a normalizat, că adevărul devine o chestiune relativă, că oricum totul e degeaba, pentru că nu merită să îți mai bați capul, oricum nu se va schimba nimic.

Asta e marea mutație periculoasă: normalizarea abuzului. Obișnuința. Acceptarea. Ridicarea din umeri. Suntem atât de aproape de momentul în care nu mai e nevoie să fim reduși la tăcere, pentru că învățăm din nou, singuri, să tăcem.

E clar că nu vor mai veni după noi așa cum s-a întâmplat acum o sută de ani. Deși la ce se întâmplă în Statele Unite e foarte plauzibilă și această variantă. Nu vor fi neapărat arestați cei care vor apăra în continuare valorile democrației și regulile și umanitatea. Vor fi discreditați, hăituiți, transformați în ținte, cum i se întâmplă și acum Emiliei Șercan, la fel cum a pățit și când a scos la iveală plagiatul lui Ciucă, la acea vreme premierul României. Când tăcerea devine majoritară, nu mai e nevoie de forță. Și suntem pe acel drum.

De-asta e atât de important să dăm dovadă de încăpățânare civică și să nu tăcem. Și sunt atât de recunoscător că atât de mulți oameni participă la aceste întâlniri fizice.

Da, sunt pesimist în privința direcției mari a lumii. Cred că intrăm într-o perioadă urâtă, de regres democratic, de violență, fizică și psihică, cu politicieni și lideri care nu mai simt nevoia să mimeze decența. Dar pesimismul meu nu alimentează retragerea, resemnarea, ci, din contră, prezența, participarea.

Istoria ne arată că lucrurile pot deveni mult mai rele decât ne imaginăm, dar și că pot fi încetinite, deformate, uneori chiar întoarse, atunci când suficient de mulți oameni refuză să accepte minciuna ca normalitate.

„Totul va fi bine. Iar dacă nu va fi, vom avea mângâierea că am trăit vieți cinstite”

Habar n-am cum vor arăta lucrurile în continuare. Și cine spune că știe cred că mănâncă rahat. Știu sigur că singura formă de eșec sigur este renunțarea. Și mai știu ceva: cât timp încă ne putem întâlni liber într-o sală, cât timp încă putem pune întrebări fără să ne fie frică, cât timp încă există solidaritate între oameni care nu se cunosc, dar care înțeleg miza, înseamnă că ne facem treaba. Una dintre cărțile citite anul trecut a fost Patriotul, de Navalnîi. Au fost pagini întregi pe care le-am citit de mai multe ori. Citeam, seara, și vorbeam cu autorul, în gând: dar nu te duce, de ce să te întorci, nu știi ce se va întâmpla? Și au rămas cu mine, printre altele, și vorbele astea: „Totul va fi bine. Iar dacă nu va fi, vom avea mângâierea că am trăit vieți cinstite“.

Am întrebat-o pe Emilia la finalul întâlnirii ce o mână în continuare în lupta asta, este o întrebare pe care o primesc și eu foarte des. Și mi-a spus că e vorba doar de dorința ei de a-și face onest meseria asta pe care o iubește, așa cum știe și așa cum crede. E de fapt foarte simplu. E trăsătura comună a celor care schimbă lumea. Ei știu întotdeauna foarte clar de ce fac ceea ce fac.