Democrație sau dictatură? Deja s-a decis?

Presa independentă moare sub ochii noștri. Nu doar la noi. La noi, vorba aia, nici nu prea are ce să moară. Și nu dramatic, nu moare cu gâtul tăiat în piață publică, ci prin sufocarea lentă a surselor de finanțare. Redirecționarea din impozit, deși făcută de cetățeni direct, a devenit de curând ceva condamnabil pentru presa mainstream și lingăii partidelor și ai mogulilor, plătiți să arunce zilnic cu rahat în direcția care li se indică. Donațiile sunt legate de tot felul de dușmani ai poporului, cărora, pentru că era nevoie să aibă un nume, li s-a spus simplu: Soros. ONG-urile au devenit, printre scuipații aruncați din platourile tv, atentat la siguranța națională, iar ceea ce fac ele este cel puțin spălare de bani. Asta faci când nu poți controla, nu e ceva ce se întâmplă de acum.

Delegitimare, prin plantarea îndoielii

Se plantează îndoiala. Educația, care cultivă spiritul critic și conduce la participare civică, este cel mai mare dușman al acestor oameni. E foarte important pentru ei ca foarte mulți dintre cetățeni să nu aibă mai multe perspective asupra a ceea ce se întâmplă, să nu poată să compare mai multe puncte de vedere.

Și-atunci, pentru că ei funcționează ca niște tonomate în care bagi banul și vomită opinia, acești câini de pază ai puterii și bogăției extreme le spun practic cetățenilor: știți cine suntem și de ce facem asta, dar să știți că și cei pe care îi sprijiniți voi, din banii voștri, sunt la fel ca noi. Nu te poți lupta cu prostul, se spune, pentru că te aduce la nivelul lui, unde n-ai nicio șansă, pentru că el are experiență acolo. Știe jocul și îl va câștiga.
Scopul acestei ofensive împotriva presei independente de la noi și împotriva independenței presei peste tot în lume nu e vreo clarificare, lucrurile sunt clare și transparente acolo, doar că nu mai trăim în epoca în care adevărul să conteze. Trump este crezut nu pentru că spune adevărul, spune cele mai mizerabile minciuni de fiecare dată când deschide gura. Dar o face foarte sigur pe el. Aici e vorba despre delegitimare, prin plantarea îndoielii.

De câteva emisiuni încoace, găsesc în secțiunea de comentarii cel puțin un comentariu în care sunt pus să explic profitul societății comerciale Starea Nației din ultimii ani. Asta ca să înțelegem cam cum se poartă acest război împotriva adevărului. Dintr-odată, pășim, iată, într-o distopie, unde ești pus să dai explicații poporului pentru că faci parte dintr-o societate comercială care înregistrează profit. Dacă te apuci să explici cât de imbecilă este această situație nu faci decât să pari din ce în ce mai vinovat. La prima vedere, e absolut amuzant. Dar dacă stai să analizezi tot tabloul te îngrozești. Pentru că îți dai seama că s-a decis deja ceea ce urmează. Iar presa independentă, la fel ca oamenii cu spirit critic, sunt doar ultimele obstacole în calea celor care nu mai vor reguli și legi decât în măsura în care îi protejează pe ei.

Dintr-odată, presa finanțată de partide din bani publici ca să-i mintă pe oameni seară de seară nu mai e o problemă. Ce vreți, e legal, se apără ei. Ok, e greșit că e legal, asta una la mână, dacă nu finanțarea ca atare atunci scopul ei trecut în acele contracte ținute secrete, apoi direcționarea unei părți din impozitul reținut deja de stat e și mai legală, ca să zic așa. Pentru că îi dă putere cetățeanului să decidă ce se întâmplă măcar cu o părticică din banii lui. Doar că, subit, ca la un semn, nimic din toate astea nu mai contează.

Presa independentă deranjează pentru că nu poate fi controlată

Înapoi la problemă. Controlul. Presa independentă care a decis să revină la modul de funcționare dinaintea internetului, adică să fie plătită de oamenii care o urmăresc, deranjează nu pentru că atacă statul, ci pentru că nu poate fi condiționată. Nu o poți suna prietenește să mai coboare tonul. Adică poți, dar dacă are vreun efect atunci nu discutăm de presă independentă. Nu îi poți tăia bugetul dacă devine incomodă. Nu poți negocia cu cineva care nu are nimic de pierdut decât adevărul.

Vremurile de azi sunt pantaloni scurți pe lângă ce se întâmpla în anii 2000, când PSD folosea instituțiile statului pentru a închide presa independentă. Garda Financiară avea misiunea de a vizita toate societățile ale căror reclame apăreau în publicațiile care atacau partidul și pe Năstase. Așa că, obligați să fim creativi, am găsit metoda care stă la baza a ceea ce facem azi.

Firme care să cumpere câte 50-100 de ziare, pe care noi aveam grijă să le distribuim, astfel încât fiecare ziar tipărit să ajungă la un om. Suma încasată era mică, așa că oricine se supăra și nu mai cumpăra 50 de ziare nu conta. Nici dacă se supărau zece, pentru că le luau alții locul, își permitea 50 de abonamente și un butic. Atunci am învățat că cheia pentru a păstra independența editorială este să reușești să obții pentru ceea ce propui puțini bani de la foarte mulți. Astfel, când 3.000 de oameni retrag sprijinul pentru că le spui că gurul lor e un șarlatan nu ești în pericol să închizi, pentru că în același moment 5.000 de oameni care văd pericolul extremismului devin activi civic și sprijină ceea ce faci pentru că ei cred în aceleași valori.

Când pielea ta e în joc

Nevoia de control din partea celor puternici naște monștri. Mi-aduc aminte de un exemplu dat de Taleb, în cartea Când pielea ta e în joc, pe care am tot recomandat-o. În secolul al V-lea, Biserica avea o problemă cu niște călugări numiți gyrovagi (noroc că mâzgălesc toate cărțile, să pot găsi ușor ce vreau). Nu aparțineau niciunui ordin, nu aveau mănăstire, nu răspundeau în fața nimănui. Umblau liberi, cerșeau cât le trebuia și atât.

Biserica îi ura nu pentru erezii, pentru că ei nu predicau împotriva dogmei, ci pentru că nu îi putea controla. Ce-ar mai fi biserica azi dacă n-ar fi fost despre adunat bani și despre crime în numele acelor bani. Pe călugării ăștia nu îi puteai sancționa, șantaja, condiționa. Așa că biserica a decis să reglementeze credința și sunt destul de sigur că nici Dumnezeu și nici băiatul lui n-au fost consultați: ordine monastice standardizate, ierarhii clare, ascultare, program fix. Libertatea a devenit un fel de anomalie administrativă.

Și nu trebuie să mergem atât de departe în timp. Ne uităm la ofensiva care se duce în presa neoliberală împotriva oamenilor care trăiesc din agricultura de subzistență. Avem cei mai mulți fermieri din UE. Peste trei milioane, spun statisticile. Ordinul pe unitate la aceste televiziuni este ca societatea să-i urască pe acești oameni pentru că nu vor să se angajeze pe salarii de mizerie în tot felul de corporații care deschid niște hale nenorocite în care vor să exploateze din plin brandul nostru de țară: munca ieftină. Și le merge, pentru că investitorii ăștia care se plâng obțin de aici, an de an, cele mai mari profituri de la nivelul UE, România fiind, așa cum am arătat recent într-o ediție Starea Nației – poți să o vezi mai jos –, mai degrabă un paradis fiscal, al treilea din Europa, după Malta și Irlanda. Expuși acelorași mesaje, sunt leneși, nu vor să muncească, trebuie să fie obligați sau, cum zicea acel primar zilele trecute, cine nu muncește nu merită să trăiască, cetățenii cu serviciu la corporație ajung să-i urască pe cei arătați pe nedrept cu degetul.

Bunicii noștri au trăit exact același mecanism. Țăranul proprietar din România interbelică era insuportabil pentru regimul comunist nu pentru că producea prost, producea mai bine decât colectivul, ci pentru că nu depindea de stat pentru pâinea de pe masă. Avea pământul lui. Mânca ce cultiva. Nu putea fi, deci, controlat. Colectivizarea nu a fost despre eficiență agricolă. Știm cu toți asta acum. A fost despre eliminarea independenței economice. Țăranul liber era gyrovagul economiei socialiste – și trebuia domesticit sau distrus.

Logica e aceeași de fiecare dată: corporațiile și guvernele care conduc și azi lumea mână în mână nu suportă libertatea care nu poate fi cumpărată. Nu-i suportă pe cei care au pielea în joc față de public, nu față de sistem.

Libertate cu responsabilitate, nu libertate de responsabilitate

Dar e nevoie să înțelegem foarte clar ce înseamnă libertatea, pentru că definițiile sunt diferite și suntem pe cale să o credem pe cea propusă de imbecilul planetei, domnul Trumpulea. Nu. Libertatea adevărată vine la pachet cu responsabilitatea. Gyrovagii erau liberi, dar plăteau direct pentru greșeli. Nu aveau protecție instituțională, plase de siguranță, privilegii. Riscul era al lor, zilnic. La fel și țăranul proprietar: libertatea lui însemna și riscul recoltei proaste, și sudoarea muncii, și responsabilitatea de a-și hrăni familia din ce producea. Nu era cel mai bun sistem, civilizația a adus odată cu dezvoltarea societăților mecanisme de protecție.

Dar ceea ce ni se vinde azi drept luptă pentru libertate – mai ales de miliardari și politicieni precum Donald Trump – e exact opusul. Ei propun libertate de orice responsabilitate, nu libertate cu responsabilitate.

Libertatea capitalului de a face ce vrea. Libertatea companiilor de a polua fără sancțiuni. Libertatea platformelor de a manipula fără reguli. Libertatea angajatorilor de a exploata fără constrângeri. Libertatea de a privatiza profitul și de a socializa pierderile, ceea ce se întâmplă la fiecare criză. Ce-a făcut în ultimele șase luni guvernul Bolojan? Exact asta: a protejat profitul și a socializat deficitul și inflația și tot.

Asta nu are nicio legătură cu libertatea. Asta se numește dereglementare. Și când ea devine strategie economică, atunci să te ții. Eliminarea regulilor duce la creșterea profiturilor. Reducerea controalelor are același efect. De ce credeți că politicienii și marile corporații vor un stat cât mai absent, cât mai slab. Pentru că astfel crește puterea celui care deja are bani, avocați și influență. Meta face 2,3 milioane de euro pe oră doar din ad-urile care sunt false. De ce credeți că miliardari precum Elon Musk sponsorizează partidele extremiste care sunt pe cale să distrugă Europa din interior acum (de-aia mi-am luat un Volvo electric, unul mic, e drept, deși mi s-au oferit condiții excelente la Tesla – curios, oamenii încă mai cumpără așa ceva)? E foarte greu să tratezi cu o Europă unită, care ține la reguli. E foarte ușor să cumperi guvernul României cu trei ciorbe de burtă (ok, și cu smântână și ardei).

Sâmbătă, la Teatrul Nației, am vorbit despre etică versus profit în era AI, cu Dragoș Stanca, de la Ethical Media Alliance. Și despre rețele, reguli, responsabilitate, presă. Despre cum se întâmplă lucrurile azi. Discuția se poate vedea pe teatrulnatiei.ro, unde a fost transmisă live, dar și pe YouTube, în secțiunea rezervată abonaților plătitori. Un rezumat de 30 de minute va fi disponibil la liber, vineri, pentru toți cei care nu vor sau nu își permit abonamentul.

Rețelele sociale și algoritmii nu ne-au făcut doar mai nervoși sau polarizați. Ne-au schimbat modul în care gândim. Există studii pe treaba asta. Ne-au antrenat să nu mai gândim, ci doar că reacționăm. Să distribuim, fără să ne mai punem problema de a verifica. Să simțim, nu să înțelegem. Ne-au erodat capacitatea de a distinge adevărul de fals.

Nu întâmplător tocmai cei care strigă cel mai tare „libertate!” sunt cei care profită cel mai mult de această ceață cognitivă în care suntem din ce în ce mai dezorientați, epuizați și resemnați.

Când adevărul dispare, nu rămâne libertatea. Rămâne forța

Și revin la motivele ofensivei împotriva presei independente. În lumea în care nu mai știi ce e adevărat, puterea nu mai aparține celui care are dreptate, ci celui care urlă mai tare sau plătește mai bine algoritmul. AI-ul accelerează totul. Minciuna și manipularea care amenință democrațiile au devenit mai ieftine, mai rapide și mult mai convingătoare pe zi ce trece. Adevărul rămâne foarte scump: cere timp, muncă, verificare, responsabilitate. Exact lucrurile pe care dereglementarea le detestă.

Dincolo de unele exagerări pe care le face, Harari (pe care l-am ascultat pentru un minut la workshopul de sâmbătă) spune un lucru al naibii de adevărat: o societate care cultivă haosul informațional nu poate rămâne democratică. Democrația se bazează pe adevăr. Dictatura se bazează pe teroare și confuzie. Când adevărul dispare, nu rămâne libertatea. Rămâne forța. Dacă vom continua pe drumul ăsta, deznodământul este evident, iar într-o lume condusă de teroare, dictatura devine soluția evidentă. Iar oamenii, o știm de la Erich Fromm, pe care vi-l recomand, când sunt speriați – și de-asta se bagă mulți bani de atâția ani în a-i speria, caută siguranță, iar pentru asta sunt dispuși să renunțe la drepturi și la libertate. Vi se pare cunoscut? Așa, suntem liberi? Și cu ce ne ajută asta, ne ține asta de foame? Auzim des replica asta, la oamenii simpli. Atât de speriați, încât sunt dispuși să renunțe la libertate.

Importanța legăturii directe dintre presă și public

Democrația funcționează doar când cei care vorbesc, decid și influențează au ceva real de pierdut dacă mint, manipulează sau greșesc. Jurnalistul trebuie să răspundă pentru ce publică. Da, nicio publicație nu poate fi suprimată, dar nu poți folosi instrumentele democrației pentru a o distruge. Or, când tu pompezi milioane de euro în posturi tv și jurnaliști care mint, sancțiunea publicului – evidentă din cifre, presa a ajuns de la aproape 80% încredere în anii 90 la 33% azi – nu mai contează.

E nevoie ca politicianul să răspundă pentru ce promite. Platforma să răspundă pentru ce amplifică. Miliardarul să răspundă pentru felul în care influențează decizii care îi situează pe ei mai presus decât orice lege.

Când cei puternici pot produce haos fără consecințe, când riscul și răspunderea sunt împinse în jos, spre cetățeni, iar profitul se înmulțește sus, la cei puțini, e limpede că nimic nu mai e în regulă.

Presa independentă deranjează tocmai pentru că încă mai are pielea în joc. Ea trăiește din încrederea oamenilor și moare subit dacă o pierde. Nu are unde să fugă, nu e alimentată la vreo conductă care duce la guvern sau la corporații. Când o anchetă despre cum e controlată justiția și cum sunt dictate deciziile ajunge la toată populația atunci soluția disperată a sistemului de putere este să discrediteze ideea de presă independentă și să încerce să-i taie finanțarea. Nimic nou sub soare. De-aia legătura asta directă dintre presă și public este atât de importantă. Miliardarii și guvernele luptă, peste tot în lume, să o rupă.

Chiar dacă e clar că ne va fi mai rău înainte să ne fie mai bine, sunt mai degrabă optimist cu privire la viitor. Și cea mai importantă acum este educația, pe care guvernul se ocupă să o ia pierdut, așa, în fiecare zi, cu drujba. De-aia e important să încercăm să facem mai mult, cu resursele pe care le avem la dispoziție, pentru a ține democrația în picioare. Noi încercăm asta cu proiectele noastre editoriale, Starea Nației și Starea Sănătății, dar și la Teatrul Nației. Și vă mulțumim că ne dați ocazia să continuăm să facem asta. Vom fi aici, cât timp veți fi și voi.