David Beckham: de la pagină la ecran. O confesiune în două formate

Prolog cu dublă expunere

Există povești care refuză să fie spuse într-un singur format. Povestea lui David Beckham, cu alura ei de epopee modernă, e una dintre ele. Cartea lui autobiografică, My Side (scrisă cu ajutorul gazetarului Tom Watt și publicată în 2003 la editura Harper Collins), a fost, la vremea ei, o explozie de sinceritate și detalii intime — o punere în pagină a tensiunilor personale, a traumelor din carieră, a relației cu Sir Alex Ferguson, a presei care i-a invadat viața, dar și a iubirii persistente pentru Victoria. La acea vreme, volumul a reprezentat un fenomen editorial. Editura a vândut peste 100.000 de exemplare doar în prima săptămână în Marea Britanie, stabilind un record pentru o carte non-ficțiune. În anii care au urmat, volumul a depășit 1 milion de exemplare vândute la nivel mondial, confirmând fascinația publicului pentru destinul unui fotbalist transformat în superstar global.

Netflix în loc de prefață

Două decenii mai târziu, documentarul Netflix regizat de Fisher Stevens vine nu ca o adaptare, ci ca o rescriere vizuală, o reintrare în același univers biografic, dar cu altă energie, alt ritm, altă deschidere. Filmul nu contrazice cartea — dimpotrivă: o completează cu voce, privire, context și cu o videografie impresionantă. Dacă My Side e vocea scrisă a unui om care își apără adevărul, documentarul în format miniserie e versiunea acelui om care a îmbătrânit frumos și e gata să (se) privească și mai sincer.

Triunghiul artei: Cartea, Filmul și Muzica

Deși la Biblioteca Nației rolul de primadonă îl joacă, fără îndoială, Cartea, nu vom ignora nici fratele ei mai mic – Filmul, și cu atât mai puțin pe sora mai mare – Muzica. Sub tutela aceleiași Biblioteci, aceste arte vor coabita firesc, în armonie și complicitate, pentru că poveștile nu se spun doar cu pagini, ci și cu imagini și sunete. Și-apoi, hai să fim sinceri: cine mai are, fizic și metafizic, timp să citească toate volumele care ar merita citite? Uneori ne refugiem în răspunsul scurt și cinic al Occidentului pragmatic (cred că până și Trump ar fi de acord, mai ales că formularea e americănească): „N-am citit cartea, dar am văzut filmul!”

Adevărul e că, în cazul lui David Beckham și la autobiografia sa intitulată părtinitor: My Side, am rămas la recenzii și câteva paragrafe citite în varianta digitală, dar am urmărit fermecat miniseria documentară de pe Netflix. Ei bine, despre ea m-am decis să depăn aici, în Jurnalul Bibliotecarului.

Dacă sunteți exclusiv interesați de carte, din ce am reușit să aflu, My Side n-a fost (încă) tradusă în română, dar se găsește în varianta tipărită pe Amazon, Elefant și alte platforme internaționale. Iar dacă ești fan al cititului pe fugă sau în format digital, o poți accesa cu ușurință pe Rakuten Kobo sau eBooks.com.

Frumosul antipatic și centrările cu parfum de Chanel

David Beckham? În ceea ce mă privește, ani în șir, fotbalistul ăsta cu alură de fotomodel, veșnic spilcuit (ale cărui centrări și lovituri libere au redefinit performanța în sportul rege) mi s-a părut (nu știu de ce) ca atitudine, ușor antipatic, distant, cu o mină arogantă tipică englezoilor din City of London. Cele patru episoade ale documentarului au reușit însă să mi-l umanizeze într-un mare fel. Cumva, la capătul lor, am sfârșit prin a-l îndrăgi. Chiar și față de Victorița (fata posh de la Spice Girls, detestată de Ferguson), devenită consoarta lui fidelă într-o căsnicie care s-a dovedit a fi longevivă (atipică unor superstaruri), am căpătat o simpatie onestă!

Fotbalul e doar începutul

Povestea lui Davidelu nu e doar despre sport și fotbal, adică despre tot alaiul ăla de stereotipuri care însoțesc o carieră, gen: perseverență, muncă, bla-bla, ci, mai cu seamă, despre ce înseamnă să-ți depășești limitele la capătul unei traume care pe alții i-ar fi băgat în abisul depresiei și să te reinventezi. A fost, printre multe altele, primul jucător de fotbal care a reușit să aibă, concomitent, anvergura unei vedete din sport și statutul unui veritabil rock star. A făcut performanță, a fost admirat de segmente antagonice de public, a dus marketingul personal la nivel de „artă antreprenorială” și – cum zice britanicul – much more!

Pe când era june la Manchester United (echipa lui de suflet, unde a debutat la 17 ani în echipa mare, sprijinit de Sir Alex Ferguson), fanele îi trimiteau, timide, scrisori de dragoste. Mă rog, mai târziu, au prins curaj și au început să-i trimită și chiloți. Tone de chiloți!  (mă întreb vinovat de impolitețea interogației, dacă – oare – și regele nostru o fi primit de la vreo fană vreo pereche de bikini? Că de Răducioiu și Ilie Dumitrescu sunt aproape sigur că au primit! Ah, și de Rică Răducanu! 

Din saloanele coafezei la Teatrul Viselor

David Beckham provine dintr-o familie modestă, lumpenproletară: maică-sa era coafeză, iar taică-su (fan înrăit Manchester United) un simplu montator de bucătării, pentru care englezii au o formulare specifică: Kitchen fitter . El a fost cel care l-a determinat și susținut, printr-o pedagogie paternă fără cusur, să-și urmeze visul. La 14 ani, David este luat de juniorii lui Manchester, sub oblăduirea lui Sir Alex Ferguson, care îi devine un al doilea părinte.

Anii de pe Old Trafford („The Theatre of Dreams” din Greater Manchester așa cum l-a popularizat Sir Bobby Charlton) sunt anii formatori — cei care l-au propulsat în fotbalul mare și cu care a scris istorie. Printre multiplele trofee câștigate, cel mai de seamă rămâne Tripleta de Aur: Campionatul Angliei, Cupa Angliei și Liga Campionilor în sezonul 1998–1999.

Finala Ligii Campionilor a avut loc pe 26 mai 1999, la Barcelona, pe Camp Nou. United a învins dramatic pe Bayern München cu 2–1, marcând două goluri în prelungiri. Beckham a centrat din corner pentru golul egalizator și apoi tot el a oferit pasa decisivă pentru reușita victoriei.

Ca întotdeauna, o greșeală se spală cu o faptă bună. Sau cu două!

Un cartonaș roșu, o țară întreagă – și iadul care-a urmat

Campionatul Mondial din Franța 1998. În sferturile competiției, Anglia întâlnește Argentina la capătul unei rivalități de peste trei decenii, cu puncte culminante care au transformat rivalitatea în dușmănie crâncenă. De pildă, la Campionatul Mondial din 1966, căpitanul argentinian Antonio Rattín este eliminat pe motiv de „ocară verbală” — deși acesta nu vorbea engleză, iar arbitrul nu vorbea spaniolă. După meci, selecționerul Angliei, Alf Ramsey, refuză să dea mâna cu jucătorii argentinieni, numindu-i „animale” – ceea ce a inflamat relațiile dintre cele două țări.

La fix 16 ani după, peste tensiunea sportivă s-a suprapus faimosul conflict militar între Marea Britanie și Argentina. Miza? Controlul Insulelor Falkland. Peste 900 de oameni mor, lăsând urme adânci în memoria colectivă. Armătura animozităților primește încă un strat prin Campionatul Mondial din Mexic (1986), unde Argentina câștigă cu 2–1 într-un meci legendar. Diego Maradona înscrie două goluri celebre: unul meritocrat (numit „golul secolului” – după ce driblează cinci jucători englezi) și unul cu mâna (frauda secolului). Două goluri care rămân în istoria fotbalului în registre antinomice: cel mai autentic/superb vs. cel mai ilicit/fals.

Astfel, în 1998, în sferturile Campionatului Mondial, când Anglia întâlnește Argentina, tensiunile erau la cote cosmice. Către finalul primei reprize, David Beckham are o reacție deloc sportivă la provocarea lui Diego Simeone. Este eliminat cu cartonaș roșu. Într-un final apoteotic, Anglia pierde calificarea la loviturile de departajare.

Ce urmează e, poate, cea mai dură ostracizare din istoria fotbalului: marele blond cu chip de Alain Delon britanic (n-am găsit altă comparație) este supus unui linșaj național declanșat chiar de selecționerul Glenn Hoddle – fost jucător în epoca clasică a leilor din Albion, pe care David Beckham îl diviniza în copilărie. Este hărțuit public, scuipat pe stradă, caricaturizat în presă, amenințat, urmărit, batjocorit.

Un proprietar de pub își atrage clientela cu un manechin costumat în echipamentul lui, care poartă perucă blondă imitându-i coafura și care este spânzurat de grinda intrării. Participă la meciuri cu escorta poliției metropolitane. La prima confruntare oficială după Campionatul Mondial din Franța, este huiduit de propriii suporteri, care – uniți cu susținătorii echipei adverse – formează 75.000 de voci care îi oripilează urechile cale de 90 de minute, cântându-i versuri din Paraziții (mă rog, a kind of, a sort of), cu refrene de genul: „Let’s f*ck Victoria in the ass…”.

Lucrul ăsta se întâmpla la foarte scurt timp după nașterea primului copil, cu Victoria în tribune. Într-un meci, presa scria că, dacă ar fi jucat în sarong (un fel de fustă în care a avut neinspirația să se îmbrace la nu știu ce eveniment), n-ar fi putut să ridice piciorul atât de sus și să-l lovească pe Simeone.

Așa cum o spunea bunul său prieten și coleg, Gary Neville: „David a fost singur în tot acest iad.” A dat bătălia interioară în solitudine, căci în acea vreme sprijinul psihologic pentru jucători era aproape inexistent. (Cât de util, de pildă, i-ar fi fost un consilier cu expertiză în domeniu, gen Dragoș Pătraru – adică cineva specializat în psihologie sportivă, o ramură care la noi e rara avis.)

Doar norocul unei structuri interioare anume l-a salvat de la ruină și (cine știe) de la sinucidere. Poate chiar exercițiul solitudinii. (Încă din copilărie Beckham a fost un tip introvertit, care se simțea bine în singurătate.)

Calvarul oprobiului public a durat aproape un an de zile. Zeci de meciuri în care a fost huiduit la fiecare atingere de balon, batjocorit, acoperit de sudalme. Cinci luni de zile cel mai bun pasator și executant de lovituri libere din toate timpurile n-a reușit nici măcar un șut pe spațiul porții! Ce psihic de titan trebuie să ai ca să înduri așa ceva? David Beckham l-a avut! E savuroasă remarca în care spune, la un moment dat, că, după ce proprii suporteri de la United l-au iertat, dar nu și suporterii echipelor adverse cu care se confrunta, singura lui satisfacție era ca în corul de vituperări și insulte despre mamă, soție și familie în general, să le dea cu sete cât mai multe goluri. Și le-a dat. What sweet revenge!

Beckham: brandul cu ghete și glam

Transferul la Real Madrid, în panoplia Galacticilor, l-a catapultat pe David Beckham într-un veritabil Intergalactic. Povestea descinderii este însoțită de imagini fabuloase, iar miniseria cuprinde mărturiile savuroase ale unor legendari precum Ronaldo, Figo, Zidane, Roberto Carlos sau Cantona.

Pe scurt, blonduțul cu chip de Adonis a trăit o stranie dualitate: jucător de fotbal și superstar rock. De fapt, prioritizarea celebrității a condus și la conflictul cu Sir Alex Ferguson, care — ca un veritabil antrenor — considera că Beckham își pierde concentrarea față de fotbal și e tot mai preocupat de aparițiile publice, reclame, modă, imagine, iar de acolo, mai departe, că „joacă pe două fronturi”: fotbal și showbiz. Iar treaba asta, în opinia lui, e calea sigură de a le rata pe amândouă.

Nu a fost așa, din fericire. Deși cumpăna (contractul cu LA Galaxy – 250 de milioane de dolari) a existat, prin confruntarea cu șocul fotbalului american. Totul era altfel peste ocean. „Soccer-ul” se juca pe un teren destinat fotbalului american, coechipierii erau semiprofesioniști, unii aveau joburi de genul celor din San Marino. Fotbalul era… lăutăresc.

A fost împrumutat la AC Milan și Davidelul aproape că nu a mai vrut să se întoarcă. Revenit în Los Angeles, a fost huiduit de propriii suporteri într-un amical cu AC Milan. Donovan — starul Galaxy — a avut un conflict public cu Beckham. Apoi, peace and glory.A urmat PSG și retragerea în culmea gloriei.

Apropo de glorie: în climaxul vizibilității (pe când era la Real), The Sun a trimis reporteri în toată lumea să găsească pe cineva care să nu fi auzit de David Beckham. L-au găsit, în cele din urmă, pe un păstor din Ciad (care probabil nici de Hagi nu auzise): Ce ignorant!

Epilog cu vârfuri cucerite

În sfârșit, dacă ar fi să formulez colocvial un posibil răspuns către Sir Alex Ferguson i-aș spune așa (de preferat într-un PUB scoțian după un Guinness la draft): “Băi Alexe, când omul urcă până în vârful unui munte, nu se oprește acolo să-și tragă sufletul – ci privește spre următorul. Așa a fost și cu Beckham: după ce a atins culmile fotbalului, și-a dorit instinctiv să strălucească și în altă parte – în luminile showbizului, în reclamele cu parfum de lux, în imaginarul global al celebrității. O traiectorie similară cu a lui Arnold Schwarzenegger, care, după ce și-a modelat trupul perfect și l-a arătat lumii în competițiile Mister Olympia, a făcut același lucru cu destinul: l-a sculptat până a devenit actor iconic la Hollywood (deși vorbea engleza ca un tractor), apoi (pentru că rimează) a ajuns guvernator. Poate că astfel de aspirații nu înseamnă întotdeauna expresia unei vanității dobitoace, ci doar o chemare firească a firii umane: aceea de a nu rămâne prizonierul unei singure măreții.”

Unora le iese. Lui Davidelu’ (a lu’ Beckham) i-a ieșit!