Reportaj: Aseară, am simțit durerea Martirilor. La Apocalipsa feminină de la Arestul Central

N-a durat un sfert de ceas de la anunțul arestării lui Călin Georgescu. Martirii care au fost prezenți la Curtea de Apel, unde au auzit sentința (arest 30 de zile!), s-au mutat la Arestul Central.

Arestul Central, pentru cine nu știe, este la doi pași de Mănăstirea Antim și la trei pași ”în pantă” de Dealul Mitropoliei. Este locul suferinței creștine. Centrul Civic construit de Ceaușescu a împins, a ascuns, a băgat în spatele blocurilor, aceste repere ale credinței. Așa că Arestul Central, și-o aminteau martirii de aseară, este spațiul suferinței. Aici s-a suferit cândva. ”Se va suferi și-n seara asta”. În această seara, fiecare protestatar-martir va face Capodopera, cum scria pe o tablă ruginită din preajma Arestului Central.

N-am stat în țarcul Presei, din fața Arestului. Am fost printre Martiri. M-am făcut una cu ei. Toți erau cu telefoanele în aer și filmau. Toți. Așa că și eu am filmat, am înregistrat. Am trăit.
În aer se simțea. În vorbe se spunea. Cu pumnul se arăta la Cer. Martirii trăiau Apocalipsa la Arestul Central. Și replicile erau esențiale, nu trecea o secundă cu jumătăți de măsură.

”Vă spun eu, trăim vremea din Scripturi, vremea Sfârșitului Lumii.”

”De aici în noaptea asta nu se pleacă! Nu vin acasă!”

”Este o bătaie de joc ce i se întâmplă acestui om.”

”Votează mâine guvernul lui Sigrid și le-au arătat parlamentarilor că o să pățească la fel, vor fi băgați la arest dacă nu votează!”

Telefoanele, unii aveau chiar două, duduiau de inimioare, glasul era ridicat, ca la orice Apocalipsă. Se striga din tot sufletul.
Și eu, care am trăit și Revoluția 1989 și Piața Universității 1990 m-am ofticat că sloganurile erau aceleași: ”Libertate!”, ”Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până când nu câștigăm libertatea noastră!” și altele.

Pare că anii n-au trecut. Dictatura n-a murit. Era același fel de entuziasm, același fel de credință în bine. Ceaușescu nu mai era opresorul, ca pe vremea mea. Nu, nu, eu (omul de la presă, omul cu UE) eram dictatorul. Apocalipsa asta nouă pare că nu mai face diferența între strigări, între realități. Nu, dacă Martirii o spun, clar o ducem foarte prost.

Se strigă ”Tatăl nostru!”, este deznădejdea ”unui neam în durere”. Se simte suferința în aer. Durerea e așa de deasă: sunt jandarmi și garduri. Și ”inimioare” pe live-urile martirilor. Veniți aici! Nu stați acasă! Veniți! Și de acasă se trimiteau ”inimioare”.

Glasul femeilor era peste tot. Apocalipsa de aseară era feminină. Femeile organizau, vorbeau la telefon, aplaudau, făceau selfie-uri, intonau, cântau, se rugau, strigau cu mâna pâlnie. Adevărul era cu ele. Dreptatea era cu ele. Nu puteai să pui vreo întrebare. Era și dacul cu steag. Dar el tăcea molcom. Fierbea bineînțeles, dar tăcea.

Spre orele două încă Arestul auzea Tatăl Nostru. Martiri, unul-doi, au tras un pui de somn în fața Arestului. Așa, din picioare. Și jardarmii, într-un gest fără sens, dar ”ca procedură internă”, la Apocalipsa asta, au tot înaintat cu gardurile.