Anul în care nu avem voie să tăcem

Cádiz, Spania. Privesc la balconul hotelului Atlanticul de Nord. Se simte un pic mirosul de mare. Sunt 12 grade, dimineață erau vreo 5. Vor fi 15 azi. Din punctul în care mă aflu, în stânga mea, după Gibraltar, este Tangerul. Azi e senin și soare, un soare pe care-l prizez stând tolănit pe șezlong și savurând o cafea cinstită de la singura cafenea cu cafea decentă din Cádiz. Nu le au aproape deloc cu cafeaua în zona asta. Și am întâlnit un singur barista care știa să facă un lapte decent pentru cappuccino. În rest, niște fierturi jenante. Ne-a plouat mult zilele astea. A început de cum am aterizat, la meciul Sevilla-Levante, unde am ținut să mergem, ca să văd și eu pe viu poarta aia pe care am privit-o în ’86 în genunchi, în fața televizorului Sport, alb-negru, cu purici. Apără Duckadam!

Ne întoarcem la o lume întunecată

A continuat să plouă apoi în fiecare zi, doar la Málaga ne-a iertat. N-am mai vizitat Maroc, deși ne-am propus să facem asta (dar Feher, care făcea frigul pe acolo, ne-a zis că nu e ok să ne chinuim și noi, a povestit la ea în newsletter experiența). În dreapta, după colț, e Portugalia. Și mai departe, pe direcția aia, trecând prin Marea Labrador, e Groenlanda. Pe albul imaculat de acolo nu se văd încă roșul și albastrul, dungile și stelele, dar imbecilul planetei a zis că să mai avem răbdare două săptămâni. Iar noi avem răbdare și ne uităm, cu toții, bouche bée, cum lumea în care regulile erau încălcate de cei puternici e înlocuită de lumea în care regulile nu mai există deloc. Desigur, doar pentru cei puternici. În fața mea, dacă trag o linie pe harta pe care o privesc pe Google Maps, ar trebui să văd Washington DC, unde trupele ICE ucid cetățeni americani doar pentru că pot. Și pentru că e fun, nu? Mai jos sunt Cuba, Puerto Rico, Marea Caraibelor și, hop, Venezuela. Criminalul care conducea țara a fost răpit la ordinul celui care spune că nimic în afară de propria conștiință nu îl poate opri. Exact, care conștiință?

Pfuu, ce departe am ajuns, nu? Nu, nu mai suntem departe de nicio problemă din lumea asta. Și cea mai mare problemă este că deși aveam toate premisele pentru a evolua, pentru a ne face viața mai ușoară, mai bună, noi involuăm. Ne întoarcem la o lume întunecată, în care forța nu mai caută scuze, liderii nu mai caută legitimitate, iar regulile sunt doar pentru fraieri. O lume în care dacă nu te-ai născut privilegiat e doar vina ta. Niște albi bogați și puternici au decis deja totul pentru tine. Din păcate, au dobândit atât de multă putere încât nimic nu-i mai sperie, nu mai simt nevoia să se justifice în vreun fel. Azi. Pentru că toate semnele arată cădere, prăbușire și haos.

Apoi mă uit la oameni.

Cei mai mulți se grăbesc. Chiar și aici, unde la prânz lumea se oprește. Pare că și cuplurile de pensionari se grăbesc, ținându-se de braț. Turiștii se uită în jur curioși, intră în magazinele localnicilor, profită de zilele lor libere și probabil încearcă, fără prea mult succes, să nu se mai gândească la problemele care îi așteaptă acasă. Nici ei, nici ceilalți n-au vreo pretenție de a schimba lumea. Sunt oameni normali, care nu vor imperii, nu vor să „ia petrol”, ca Trump. Nu vor să decidă cine merită să trăiască și cine nu, ci doar să le fie bine copiilor lor, să nu le fie frică, să aibă un sens mâine.

E, aici apare și marea problemă. Lumea nu se prăbușește din lipsă de tehnologie, de bani sau de inteligență. Se prăbușește din lipsă de curaj civic. Din oboseala asta care ne-a cuprins pe toți. Din reflexul de a spune nu e treaba mea ce se întâmplă cu alții, la alții. Sau că nu contează ce zic eu, oricum nu se poate face nimic. Așa se instalează tiraniile moderne: nu cu tancuri pe bulevard, ci cu tăcerea noastră, cu fiecare ridicat din umeri, cu „lasă, că trece”. Cu oameni decenți care își văd de viață până când nu mai au de ce viață să-și vadă.

Tăcerea nu te face neutru. Te face complice

Anul ăsta, poate mai mult decât oricând în ultimele decenii, cine tace consimte. Cine tace e de acord cu un lider care spune că singura lui limită e propria minte. Că e ok ca legea să fie opțională. Că vinovate sunt mereu victimele și că puterea nu greșește niciodată. Asta e marea capcană: banalizarea răului.

Lumea nu se rupe brusc, n-a făcut-o niciodată. Se tocește. Se macină. Răul devine zgomot de fond. Și într-o zi te trezești într-o lume în care nu mai recunoști ce era odată evident. Nu suntem departe. Nici de Washington, nici de Groenlanda, nici de Venezuela. Nici de propriile noastre alegeri. Pentru că lumea de azi nu mai e împărțită în „aici” și „acolo”. E atât de legată, că atunci când se strică într-un loc începe să miroasă peste tot. Răul lui Putin, al lui Netanyahu, al lui Trump atrag alte rele și alte crime, care vor justifica apoi alte crime. Anul acesta nu avem voie să tăcem pentru că tăcerea nu înseamnă că ești neutru. Înseamnă că ești complice.

Nu, nu e nevoie să fim eroi, să ne sacrificăm, trebuie doar să spunem lucrurilor pe nume. Cât mai mulți. Toți. Să nu ne uităm în altă parte atunci când vedem răul, ci să-l arătăm, să-l strigăm. Nu înseamnă că vom rezolva ceva. Dar e singura șansă pe care o avem dacă vrem să nu fim exact acei oameni de acum o sută de ani, pe care nu-i înțelegem, pe care-i judecăm pentru că au asistat pasiv la toate nenorocirile nazismului. De-aia nici anul ăsta n-avem voie să tăcem. Pentru că după tăcere nu urmează liniștea, urmează întunericul. În vorbele lui Martin Niemöller: „Întâi au venit după socialiști, și n-am spus nimic, pentru că nu eram socialist. Apoi au venit după sindicaliști, și n-am spus nimic, pentru că nu eram sindicalist. Apoi au venit după evrei, și n-am spus nimic, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după mine, și nu mai rămăsese nimeni să spună ceva.”

Ca să avem o voce cât mai puternică, e nevoie să strigăm împreună. Și noi vom continua să ne facem treaba aici, la Starea Nației, la Starea Sănătății, cu toate proiectele noastre. Mă gândesc zilele astea și cum putem dobândi o portavoce și mai mare, astfel încât mesajul nostru să ajungă la și mai mulți oameni. Sper să vă pot da vești bune în curând în sensul ăsta.

La fel cum nu există acces gratuit la rețele, nu există presă gratuită

E limpede că presa independentă e unul dintre puținele lucruri care mai stau între putere și abuzul absolut. Ruptă de publicul care ar trebui să o și finanțeze, presa depinde de guvern, de partide, de corporații, de contracte cu statul, de publicitate direcționată politic. Dar aia nu mai e presă, e PR. Presa independentă e atacată pentru că e singura care spune lucruri incomode. Singura care mai publică lucruri pe care puterea nu le vrea publicate. Nu se poate face presă cu like-uri, cu aplauze virtuale. La fel cum nu există acces gratuit la rețele, nu există presă gratuită. Știu, predic corului aici, dar mi se spune destul de des că trebuie să repet lucrurile astea, dacă vreau ca destui oameni să și acționeze. Și unii reacționează azi, alții săptămâna viitoare și astfel reușim să strângem banii de care avem nevoie pentru a sancționa abuzul de putere, derapajele de la democrație și pentru a arăta răul ăsta care ne strânge ca într-o menghină făcându-ne să ne pierdem mințile. Asta sper, să rămânem sănătoși la minte și la trup, anul ăsta, împreună. Și să nu tăcem. Hai, că împreună putem face orice ne propunem.

Până de curând, credeam că eu scriu fraze prea lungi și întortocheate, pe care le scurtam la ultima editare a textelor, apoi l-am citit în primele zile ale anului pe László Krasznahorkai, cu Întoarcerea acasă a baronului Wenkheim, și mi-a trecut. E a doua carte a anului, după Ce nu poate fi rostit, de David Szalay. Excelente ambele, o să scriu despre ele.